sâmbătă, 15 septembrie 2018

Bufnița din ocean



Bufnița din ocean, cu barbă alba și balon zburător în locul respirației, somnului și neliniștii
Este:
a.   o corabie amăgitoare spre un pinguin glazurat cu uitare – jucăria unui copil cu șuvițe de zăpadă;
b.   o jivină cu inele de ceață, locuind, alături de două simțuri dezertoare, într-o cazemată;
c.    o intuiție în cuibul de barză unde ploaia se preface în lapte
și apoi în detergent cu spumă de noapte
folosit de omul-pasăre cu un singur picior
la medicamentul lui, pentru craniile îngerilor accidentați,
vindecător;
d.   prezicerea ursitoarei despre un destin de scafandru fost astronom;
e.   sau e, după descifrarea cea mai ușoară, părul ei negru împletit de un gnom?

vineri, 13 aprilie 2018

Cinci feluri de fiinte si instrumentele lor muzicale



Fiecare ființă nenumită în spectrul roșu al existențelor clare
conține un instrument muzical.
Unii au spus, previzibil, că ursul panda, și nu ursul polar,
are o pandoră acordată în mi bemol.
Însă nu-i așa ușor.
În această tonalitate numai caii cu dungi de zebră pot rezista;
cât despre pandoră, specialiștii declară că e un instrument care nu poate cânta
decât în prezența unei stări ronțăite de o albină.
Zumzetul ei ar prepara mierea din fructele nemulțumirii înotând într-un stup de lumină.

Bufnița cu urechi de pisică, cea căreia i se vede, sclipitoare și verde, vocea mică,
Are o tubă în cea de-a doua inimă sublunară.
Știu, e o făptură mai rară,
născută o dată dimineața și a doua oară mai pe seară.

Între la-ul arcuit un ton mai sus și sol-ul alunecos pe două râuri suprapuse
Trăiește o jumătate de pian confundat cu o prăjitură cu frișcă și ciocolată
de către o amigdală gurmandă într-un acces de tuse precum o turmă de ploi licitată de o călugăriță dezhidratată.
Revendicările din partea unui gol în creștere nu l-au dezmoștenit pe Neajunsul cu vibrații de ape
Astfel că jumătatea de pian i-a rămas drept totem de prima bătrânețe. Cât despre clape
Prea puține pentru a fi folosite
I le-a dat unei ursitoare ursite
Să prevestească, pe voce de cap și de picioare,
Numai notele ba de jos, ba de sus ale unui destin în destrămare.

Carabiniera-statică poate fredona doar sunete izocrone
În genul săbiilor neascuțite din sentimentele monotone
Și pentru asta, instrumentul ei geamăn e o singură notă scurtă pe scara unei lăcuste depresive
Mulți economiști au încadrat fenomenul la înmulțirile recesive
Ceea ce i-a contrariat pe nihiliștii cu pântece de staniol
În special pe un scriitor spaniol
Spuneau ei că depresia, chiar dacă duce specia înapoi, într-o nesfârșită noapte,
E anihilată de sunetul repetitiv al carabinierei care te împinge de la spate
În orice caz, nota a rămas deocamdată într-o stare ambiguă și suspendată
Pe cerul gurii unei altiste cu vocalele înndodate de coada roșcată.

Cufărul-cu-mâini-imprudente, din lemn tânăr, aromat și ros
Mărturisit, într-un fel aproape perceptibil, într-o scorbură de chiparos
Ascunde în el un psalterion,
spre mirarea punctelor de suspensie (am zis prima dată sceptice) cu papion
care nu conțin decât un clavir minuscul, ciupit în straturi milimetrice, fără surplusuri de inventivitate.
Psaltirul e compus din literele c, o, a, r, d, e tăiate dintr-o carte
Din care se citesc incantații și liturghii cu gust de bijuterii din aur învelite în piersici necoapte
Din cauza acestor însușiri umezite în suflarea beznelor oraculare
A avut cufărul o mare supărare
Fiindcă stalagmitele cu aripi liliachii veneau de departe
Să li se deschidă  magia cu nuanțe de gri din împricinata carte
Și să le dezlege de friguri și de blesteme ba violete, ba cafenii
Numai că, din greșeală, un cuvânt citit invers le topi
Cufărul se mai alese cu reputația pătată
Și de la cafeaua din mâna unui violonist epileptic, furios că tocmai Partitura Senzațiilor rămăsese necântată.

Cât despre alte făpturi și instrumentele lor identitare
Cum ar fi hapsicordul lipit de inima labirintului fără scăpare
Sau dulcimerul unui călător, și el tot spaniol
Sau bagheta isihastă și cembalonul zburător
Se pot auzi limpede atunci când o cheiță de tinichea
e rotită în același timp înainte și înapoi
de un ied a cărui blană rezonează  la sunetele înalte de cimpoi.


luni, 12 februarie 2018

Un șirag de corbi




Nadia știe de la bunica ei că noaptea e fie un cazan cu smoală, fie un ocean. Dacă alegi să înoți, înseamnă că ești în vis. Dacă alegi cazanul, înseamnă că ai rămas aici. Dar pentru mine, spune fetița, e un șirag de corbi. Poți să te arunci pe burtă și ei te țin ca-ntr-o plapumă. Apoi penele elastice te aruncă dincolo de luminile satului, unde fulgii de zăpadă lasă vânătăi pe obrazul zilei. Nadia știe că paznicul întunericului îl ține într-o ladă de zestre cu încuietori sidefii. Dacă i-ar da drumul să inunde satul, din gâște ar rămâne doar ciocurile agățate de burta sângerie a lunii. Dar paznicul scoate din ladă câte puțin pentru fiecare om, până ce negura îi vine ca o haină moale și rece la mâneci și la guler; fiorii urcă în ochii argintii ai celui ce merge singur pe drum și îl adorm sau îl fac să fie gata de luptă. Uneori se luptă cu brațele pe jumătate amorțite de frig, alteori bulgării de noroi îi sar în față și fac un zid între el și casele care se îndepărteaza tot mai mult. Noroiul e o cetate bătrână, la suprafață e neted, iar înăuntru ascunde ghemotoace de lanțuri care te apucă de glezne și de genunchi. E asemenea întunericului de pe umeri, un corb care-ți ține capul aplecat de frică pe partea unde croncăne el. O singură dată Nadia a rămas în mijlocul nopții ca-ntr-o pădure cu rădăcinile răsturnate, și-a atins fruntea și a simțit cum o apasă o gheară sau capacul unui cufăr mirosind a gândaci. Buzunarele ei deveniseră sertare, dar nu se putea ascunde pe de-a-ntregul acolo, numai în creier putea să intre și să se ascundă în sine - un culcuș pentru ființele rătăcite pe măsura ei. Atunci ea însăși era învelită cu tot ceea ce nu cunoștea, n-o vedea nimeni, ea era întunericul care începea să se îndepărteze de casă.





tablou: Lucy Campbell

vineri, 10 februarie 2017

A apărut încă o carte în biblioteca din Sauribalia

Luptătorii cu săbii dantelate și înarmații cu perne de diamant pentru genunchi erau cel mult trei categorii și cel puțin o categorie în minus față de niciuna. Legile după care guvernau ființele purtătoare de cuvinte pregătite de război au stabilit, cu mult înainte de a ști că va avea loc un conflict pornind de la un scaun de argint și o masă cu 13 picioare nictalope și miriapode, că orice categorie intermediară sau, și mai rău, atinsă de suflul adevărului să fie ocolită și chiar centrifugată laolaltă cu 14 sticluțe de praf în care sunt închise nevertebrate ajutate de cârje fosforescente în lumina cea mai puternică. Însă când s-a întrecut măsura de cinci optimi și când mersul prin încăperile întunecate avea sincope alsace de spaimă sub greutatea trupurilor precum tezaurul de fluturi obezi în căutarea unui leac împotriva imploziei, luptătorii cu săbii dantelate au declarat că fac parte dintr-o singură categorie, exact  ceea ce nu fusese legiferat niciodată. Numaidecât, înarmații cu perne de diamant, după ce s-au împărțit în două, neînțelegându-se din cauză că unii înaintau în turme așezate perpetuu la masă, iar alții voiau să atârne pernele într-un loc de deasupra capetelor (ceea ce i-ar fi obligat să adopte poziții asumate, dar contrare punctelor cardinale cu arcuri dinăuntrul lor), au spus că ei fac parte din categoria a 13-a și jumătate. ”E mai bine să fie distanță între luptători”, a declarat cineva, ”fiindcă distanța apropie și mai mult, iar războiul va fi total.” ”Ba nu. Cel mai bine ar fi ca fiecare dintre ei să se ia pe ocolite, atunci unii ajungând singuri să-și observe roșul din gât – metodă veche de psihanaliză la amfibienii renegați de consiliul algelor”. În orice caz, foarte mulți au ales s-o ia pe ocolite, lucru care i-a dus la crize de epuizare și la înfăptuirea unui decalog modificat la infinit chiar împotriva firii lor pe care n-o mai puteau prinde din urmă.
Istoria cadrelor restrânse consemnează doar în treacăt aceste fapte, pe când istoria cu înăspriri aromate și luminiscente are drept motto chiar muzica experimentală din foșnetul săbiilor.


”Luptătorii cu săbii dantelate și înarmații cu perne de diamant pentru genunchi” e un roman al transformărilor din emisferele spațiale pe care le frecventează călătorii printre litere. Cu mult după ce scrisul se va fi terminat, mai poate fi citit acest ultim rând: ”Nicicând o carte n-a fost lă-murită de către cititorul care nu a-nvățat să trăiască pe cont propriu”. 

marți, 10 ianuarie 2017

Litera de miere şi cuvântul otrăvitor





         După „Raza de soare şi raza de miere”, a fost tradusă a doua carte a autorului deja celebru printre prozatorii din Sauribalia. Dacă până acum cărţile aveau pagini, despre acest volum inedit se poate spune, la finalul parcurgerii, că are doar foi. Asta fiindcă cititul trebuie să cuprindă simultan paginile faţă-verso, altfel se pierde sensul deplin al scriiturii. Dacă pe faţa unei file autorul vorbeşte despre un adevăr, pe pagina-geamănă ne va prezenta un adevăr contrar, iar lectura simultană a acestor descrieri te face să pătrunzi, cu propensiunea pe care descifrararea o are pentru propria-i desluşire, părţile nu contradictorii, ci întregul unic, indivizibil. 

Când se întâmplă ca prima pagină să fie neprietenoasă şi otrăvită, următoarea va fi comestibilă, cu litere făcute din dulcele alfabet al mierii. Iar când o înfăţişare e rece şi alunecoasă ca pielea de ouroboros, a doua te va pârjoli precum săbiile din raze de soare ale serafimilor înneguraţi. 

Din multe relatări ale posesorilor unui astfel de pergament vrăjithoresc am aflat că cei care n-au suportat un adevăr s-au otrăvit la aflarea lui, pentru ca mai apoi să găsească desfătarea paradisiacă în cea de-a doua ipostază paginativă.
Dar o astfel de lectură este foarte grea, de multe ori imposibilă, şi nu puţini au fost cei care n-au reuşit să afle cheia unei suprapuneri cu folos. De aceea au citit-o, spre paguba lor spirituală, ba în varianta pară, ba în cea impară. 

Recomand “Litera de miere şi cuvântul otrăvitor”; este o carte pharmakonică, ce cu siguranţă va îmbogăţi viziunea cititorului asupra întregului.


tablou: Agnes Boulloche

luni, 2 ianuarie 2017

Micul sauribalic





“Zăpada e un stol de păsări adormite. Când ele au vise alunecoase, copiii se dau în voie pe derdeluş. Însă când păsările au coşmaruri, agitaţia lor devine avalanşă ameninţătoare, şi acel ţinut poate fi salvat doar dacă un copil pleacă într-o călătorie iniţiatică în lumea invizibilă”. 

„Şi trebuie să treacă prin păduri cu tot felul de fiare lămurite sau închipuite?” întrebă micul sauribalic, cuprins de spaimă, fiindcă se regăsea atât de bine în povestea asta.
„Da, însă pământul neatins de zăpadă ia forma unui urs ce merge alături de călător până la sfârşitul iernii.”

despre somnul cofetarului şi întâlnirea mea cu domnişoara topogany



de după zăbrele m-au privit zebrele rele.
m-am uitat la ele dintr-un televizor cu vizor,
poarta era chiar toarta de care se agăţau stelele căzătoare,
împiedicate din fire şi din gheme de mătase
de o culoare albă vopsită cu negru transparent,
printre sauribalici era un curent în materie de materie,
să răzuim creierul de orice fel de bacterie
– memorie posacă ţinută de către inimă într-un sac fără pereţi -. 
repede s-a dus vestea din gură-n zgură că-n Sauribalia se pune la bătaie
un trofeu cu ochiul oracular vânăt, păzit de o furnică deghizată-n leu;
tocmai în ziua de harţi ne-am luat la harţă, eu îmi legasem limba de o aţă
şi mă trăgeam de ea la un război de ţesut covoarele de ciocolată,
me-morile de vânt să mă ia pe sus au început,
ceilalţi mă cercetau cu un interes plin de lâncezeală,
de supărare am deschis cartea despre arborii din cacao
şi mi-am ghicit că mai am trei sute de stânjenei până la prima groapă de lei,
acolo era o curăţătorie de haine de lupi îmbrăcaţi în oaie, 
materia începuse să se-nmoaie, 
mai aveam puţin până ce clepsidra cu nuci măcinate arăta sfârşitul,
obosit am renunţat, din neatenţie mi-am aşezat creierul pe marginea trofeului
şi cum îl şlefuiam cu un diamant specialist în diamanţie,
cupa s-a răsturnat peste oraş
şi a căzut din ea un lanţ trofic din covrigi cu susan,
de furie am fost ridicat cu o ranga la rang de codaş,
ba chiar unul dintre participanţi m-a acuzat că sunt impostor,
fiindcă somnul meu l-a furat şi l-a târât de un picior,
astfel putând să-mi citească gândurile şi să afle că eu de fapt îmi imaginam mintea
ca o linguriţă pentru un tort de păpădii;
m-au internat într-un ospiciu diagnostigându-mă cu parodiabet,
în patul vecin stătea domnişoara topogany,
avea ochii migdalaţi şi o rochiţă din alviţă,
patul ei semăna cu un topogan ce coboară în vis,
atunci am înţeles despre ce e vorba,
în somnul unui cofetar fiind la rândul meu închis.



duminică, 1 ianuarie 2017

muzica numelor







„Fiecare cuvânt are-n el sunete muzicale. Demult se credea că numele păsărilor în înteriorul cărora locuiesc duhurile căsuţelor zburătoare au o muzică atât de puternică, încât poate fi auzită de la înălţimea urechii furnicii blocate în liftul de la etajul -2”, spunea maestrul meu, Hemitonix.

Astfel, vorbirea e dublată  de un cântec - perceput doar de cei iniţiaţi -, ceva asemănător glasului fantasmelor închise-n amulete de ceaţă
Două exemple majore pentru acompaniamentul coralissim al existenţei umane ne-au atras atenţia: Adam şi Eva.
ADAM e conţinătorul unui registru instrumental pe cât de concis - precum un ceas deşteptător în ceasul cel din urmă -, pe atât de hermeneutizat, cu înţelesuri şi arcane miriapodice. Deschiderea învelişului primului om se face în A (însemnul pentru nota La), aceasta fiind (în ordinea firească sesizată de antichitate) prima treaptă în scara muzicală; de asemenea, ea e aleph-ul lumilor revelate şi desfăşurate în partitura umanităţii. Când s-au pus bazele teoretice ale muzicii, nota La a desemnat începutul registrului vocal bărbătesc, aşadar un centru tonal grav, o plasă elastică pregătitoare infinitelor înălţimi creatoare. A-ul se suprapune registrului jos, „pământesc”, din care s-a „născut” Adam, de unde deducem că în „Academia Muzicală Cerească” primele partituri care prevesteau configuraţia omului pe pământ au fost în tonatitatea La (A), marcând ordinea conceptuală a lucrărilor divine şi făcând din litera în sine o cheie a întregii „fraze” existenţiale (un mod de a descifra originea grăitoare a oricărui obiect - asemenea grăuntelui de nisip care „înregistrează”, de pildă, caracteristicile struţului cu cioc de aur sau ale şopârlei cu coada de smarald).
Intervalul pe care A-D îl formează este cvarta, un culoar dublu ce poate duce către sacru sau te poate lansa, din cauza unui milimetric exces, într-un tărâm hadalic – fiindcă cvarta mărită (adică ce urcă peste cvarta perfectă) a fost interzisă mult timp în cântece/imne de către Biserică, pe motiv că ar fi „diabolus in musica”, intervalul satanic, cu o construcţie abisal-disonantă, ca un prinţ înnegurat, ţinând în mână o funie otrăvită pentru a lega visurile care primesc, prin delegaţie îngeraescă, starea de zbor sau revelaţie -. Însă de la A (La) la D (Re) este, fără dubiu, o cvartă perfectă; şi astfel ne aflăm pe apa spirituală fără tălăzuiri şi umbre, care se oglindeşte, în spaţiul-timpul omenirii, în răsturnarea sa de cvintă perfectă D-A (adică Re-A).

Dar care este intervalul de la Adam la Eva? Cum ajungem, în ordinea sonoră, de la unul la altul şi care ar fi punctul de echilibru conceptual şi perceptiv dintre cei doi? De la A la E (adică de la nota La la nota Mi) e o cvintă pefectă – Pitagora ne-a ajutat să înţelegem, prin intermediul monocordului, importanţa decisivă a cvintei, aceea de a fi primul interval care apare în ordinea naturală a sunetelor -. Deci sonoritatea adamică a „generat” în mod firesc tonalitatea de început a Evei, anume E (Mi). Mai departe, dacă privim V-ul din unghiul numeric, ajungem la cea de-a V-a treaptă, adică B (Si) (tot un interval de cvintă), după care ne întoarcem la nota muzicală primordială, acel A din ambitusul grav masculin, adamic.
Printr-o analogie armonică, progresiile primordiale sunt: ADAM (La-Re-A Maj7) şi EVA (Mi-Si-La).
Orice nume individual (şi orice relaţie androginică a numelor) poate fi analizat sub lupa elefantină a regulilor intervalice şi a „rânduielii” acordice. Apoi, interpretat la un instrument, devine partitura noastră „emet-ică”. Astfel, cu puţină ştiinţă armonică şi transpozitorie, putem cânta muzica noastră interioară.




tablou: Michael Cheval

Diezor



     Diezor – Pecetea întunericului cădea peste lucruri ca o pleoapă de hipopotam, ceea ce grăbea odihna nefolositoare a îngerilor şi amâna crearea vreunei lumi prăvălite în iarba de început a omenirii. Astfel că Diezor, împuternicit pe scara muzicii cu urcarea piticească a sunetelor, aflând că rădăcinile întunericului mai aveau puţin şi se răsuceau în preaplinul cerului precum mustăţile somnului gigant, încălecă pe hipparion şi zbură în cea mai îndepărtată galaxie. Acolo diezii erau ţinuţi în fructe spaţiale, jumătate pârguite, jumătate invizibile. Diezor desfăcu fiecare fruct cu mare grijă, căutând ceva anume şi gândindu-se că poate secretul sonor se pulverizase cu mult înainte în Oceanul dimprejur. Coaja fructelor avea pe ea un puf de lebădă învelită-n blana unui elefant, iar zgomotul pe care-l făcea atunci când era îndepărtată semăna cu strigătul unui contratenor răguşit.

     Cu mare uşurinţă literele își deschideau carapacea atunci când heruvimul rostea incantaţiile potrivite pentru îmblânzirea fructelor (fiindcă am uitat să spun că aceste fructe erau tare ameninţătoare şi chiar ucigătoare când incantaţia era anemică sau avea-n ea un nod din fire epice deocheate).  Rând pe rând, o lumină străvezie ieşea din sâmburii vrăjiţi ai Universului, însă ceea ce căuta îşi făurea inexistenţa în mintea călătorului îngeresc, pentru că nicicum nu se arăta printre aceste arcane muzicale.

     Gândul că nu va reuşi cădea pieziş pe razele ce tocmai ieşiseră din cuiburile de milioane de ani, tonurile lor formând un acordeon de lumini şi umbre, de bucurie şi înnegurare.
Descumpănit, Diezor îşi puse ochelarii de scafanrdu să vadă mai bine, prin valurile de cristal, dacă nu cumva mai rămăsese ceva nedesluşit. Şi iată că un fruct minuscul i se arătă într-un ungher albăstrui, făcându-l pe heruvim să haleluiască şugubăţ şi să însemneze clipa în diamantul din creier.  Se apropie iavaş-iavaș de această revelaţie a înalturilor şi, înainte de rostirea cuvintelor magice, vru să asculte muzica interioară a acestei miniplanete. Ceea ce auzi nu semăna cu nimic din ce ştia; sunetul se ivi precum o reptilă rece, ocolindu-i mai întâi timpanul, pentru ca apoi să-i coboare în inconştient şi să-i târcolească până şi visele cele mai adânci, prefăcându-i inimă într-o circusantă halucinată.

     După ce glasul vrăjitoresc se pierdu în prăpastia întunecată, Diezor se dezmetici şi-şi încercă ghinionul de data asta, deoarece incantaţia lui descria un drum labirintic ce ducea în cu totul altă parte decât în miezul fructului. Acesta din urmă era cât pe-aci să-l înşface cu ghearele ce-i ieşiră din rotunjimea de-acum înfricoşătoare a pântecelui. Diezor încercă a doua oară să lege mai bine literele în șiraguri de cuvinte ce întruchipau locuri din afara spaţiului şi a timpului, însă zadarnică fu încercarea lui, iar fructul se întoarse cu partea invizibilă şi aşa rămase chiar şi pentru ochelarii subacvatici care fuseseră de mare ajutor în trecut.

     A oftat îngerul ca un pui de cangur în faţa unui marsupiu cusut de o croitoreasă-vrăjitoreasă în urma blestemului unui canGuru al animalelor de pradă, iar aerul care i-a ieşit din cei trei plâmâni a suflat peste tăişul de mătase al cuţitului pe care-l purta în buzunarul hainei. A luat cuţitul şi a vrut să taie legâmântul pe care-l făcuse cu sine, însă, când trecu lama de jur împrejur, într-un dans al dervişului rotitor, mătasea atinse fructul încăpăţânat şi-l gâdilă până, fără să vrea, se deschise. Şi aşa văzu Diezor sâmburele în formă de diez – căutat de atâta amar de vreme. Cu ajutorul lui a reuşit să ridice puţin întunericul de pe faţa lumilor văzute şi nevăzute – un semiton salvator pentru a lăsa o rază de aur lichid să pătrundă pe sub pleoapa lui.

     Modulaţii săltăreţe se petreceau în tonalitatea cosmică; note străluminate se rostogoleau din glasurile heruvimilor. Peste ceruri se împleteau, în spirale suitoare, scările muzicale.




tablou: Catrin Welz-Stein 


duminică, 8 februarie 2015

săptămâna sauribalică


ziua de luni e o călătorie spre o arhetipală uitare





ziua de marţi e întruchipată de-o impala cu haină de leopard şi corn de inorog pe jumătate nenăscut,
(mai mult intuit prin diamantul din piept),
cu gâtul lung şi mersul ne-nceput.
iar stăpâna tuturor acestor domesticite dispariţii sălbăticeşti pe cale de apariţie e o fată care cântă la un balon de săpun; sunetele armonioase au o lumină magică pregătită să dizolve orice fiinţă dinspre “aici” spre tărâmuri cu granițe vrăjithorești;
însă, dacă cei care vin cu gândul transformării sunt fiinţe orientate exclusiv spre atributele fixe şi reale, atunci se-aud numai note greşite, ce înalță garduri ascuţite ca o partitură verticală nelumească,
pe care nici măcar păsările nu mai pot s-o ocolească






miercurea e albastră ca haina unui spiriduş. fiind singura zi călătoare, dacă te afli exact în miljocul ei, te poartă între lumile statice şi cele rotitoare, între cele rostite pe ascuns şi cele ascunse în cuvinte nerostite. și fiecare zi de miercuri ia forma unui animal sălbatic, iar asta îmbogățește fuga noastră care întotdeauna lasă urme precum o vulpe argintie a cărei coadă e poleită cu aur alb






ziua de joi e un descântec precum un inel cu piatră vindecătoare,
armonic în tonalitatea nopții solare






vinerea e ori veselă ca o soprană vindecată de un ceai de migdale pentru amigdalită,
ori răvășitoare precum vederea unui tren din cufere pline cu iepurași suferinzi de jobenită





sâmbăta e o heruvimă ghicitoreasă
în rotunjimile visului de amiază






duminica e un cuib de bufniță cu aripi din păduri somnivore







tablouri: Zayasaikhan Sambu, Virginijus Stancikas, Alexandre Jansson, Vladimir Fedotko, Kathleen Lolley