vineri, 10 noiembrie 2017

Mitzura Takemitzu și Corbul


{…} Mitzura Takemitzu: Cât despre pisicile oceanice, confortul lor e mai mare decât al nostru. Gătesc liniștite la un aragaz cu (me)duze, la o focă dată mic, ascultand un hip-hopotam în surdină...
Corbul: Și pentru noi există cazuri fericite. Cel mai mult îmi place când găsim o ac-vilă și stăm confortabil o perioadă, deși arhitectura ei nu e chiar ca a clădirilor lui Le Corbusier.
M. T.: În schimb, eu fac parte din specia pisicilor cosmonaute...
C.: ...care sălășluiesc în constelația Canis Major, nu-mi spune!
M. T.: Ai fost pe-aproape. În Canis Minor.
C: Ha! Mă gândeam eu că vă trageți din câini.
M. T.: De fapt, strămoașele noastre au fost maimâțele.
C: Măi, măi, ce să vezi! Așa cum strămoșii cocoșilor au fost cotco-dacii. Cât despre pechinezi, ce să mai spunem, e destul de limpede că au venit din China, iar maidanezii – din Danemarca.
M. T.: Iar corbii din Corbeanca.
C: Hai că pe asta chiar ai nimerit-o, zău.
M. T.: Da de unde! E o simplă ironie a ta, fiindcă vă credeți întotdeauna mai deștepți decât noi.
C: Mă jur pe mantia regelui Corvin că-i adevărat ce spun.
M. T: Bine, te cred. Oricum, nu mă interesează prea tare. Nu vezi că m-am așezat deja la pândă? Până termini tu de imaginat ascendența ta fabulatorie, eu am și înșfăcat puiul ăsta delicios. Stai așa, vai de mine, unde s-a ascuns, că nu-l mai văd?
C: Dar ce-ai pățit, ai dat în corbul găinii?
M. T: Nu râde, că imediat apare el de undeva și atunci cărnița lui apetisantă va fi țâță de mâță.
C: Te las de data asta. Mă așteaptă prăzi mult mai îndestulătoare. Pff, ce frig s-a făcut, zău dacă nu te invidiez pentru haina asta a ta stufoasă.
M. T: E blană ecologică, imitație de tigru.
C: Eu n-am găsit pentru iarnă decât corbinezonul ăsta de la maică-mea.
M. T: Abia aștept să vină Crăciunul, să primesc și eu o pereche de ghete din piele de anacorbă.
C: Anacorbă? Să primești tu? În niciun caz! Cadoul ăsta, îți spun hotărât, o să fie al meu! Oricum, în fiecare an noi îi întârziem zborul lui Moș Crăciun, pentru că avem renoalergie și strănutăm și batem din aripi atât de agitat și fioros, încât sania deviază destul de mult de pe corbită. Și astfel mai cad din ea tot felul de haine, jucării și cutiuțe. E drept că, de când am făcut operația pe corb deschis, energia mea zburătăcitoare s-a mai domolit, dar tot o să reușesc să fac aerul vâlvoi. Oricum, bine că mi-ai spus, o să fiu mai selectiv anul ăsta. Dar ce se aude? E ceva cu totul și cu totul... enervant.
M. T: Am pornit eu PCD playerul și se aude trompeta lui Cat Anderson.
C: Brr! Acum m-am prins, e jazz. Nu-mi place absolut deloc, chiar de-ar fi cântat la acorbeon. Nu știu cum poți intra într-o asemenea transă. Aș mai înțelege dacă ai asculta și tu Canibal Corbse.
M. T: Îți spun sincer, eu nu agreez muzica asta înnegurată. Nici nu știu cum a apărut așa ceva.
C: Originea ei e clară: prima trupă de de death metal a fost înființată de niște muncitori de la corbinatul chimic.
M. T: Eu n-aș putea să-mi fac exercițiile de meditație pe o astfel de muzică agitată.
C: Hai că începi să ai umor. Tu ești preocupată de meditație?
M. T: Da, practic exerciții de pisihasm.
C: De pisi... ce?
M. T: E o formă de meditație cu rădăcinile răsucite în teoria lui Pisidor din Sevilla.
C: Gata, ai început s-o iei razna și să vorbești despre domenii despre care, trebuie să recunosc, nu am nici cea mai mică pricepere. Cred că e timpul să fac rost de niște corbustibil și s-o-ntind de aici.
M. T: Dacă vrei, te pot ajuta să te inițiezi în aceste lucruri. Chiar și voi aveți o practică pe filiera lui Henry Corbin.
C.: Am și plecat! Corbevoire! {…}

vineri, 10 februarie 2017

A apărut încă o carte în biblioteca din Sauribalia

Luptătorii cu săbii dantelate și înarmații cu perne de diamant pentru genunchi erau cel mult trei categorii și cel puțin o categorie în minus față de niciuna. Legile după care guvernau ființele purtătoare de cuvinte pregătite de război au stabilit, cu mult înainte de a ști că va avea loc un conflict pornind de la un scaun de argint și o masă cu 13 picioare nictalope și miriapode, că orice categorie intermediară sau, și mai rău, atinsă de suflul adevărului să fie ocolită și chiar centrifugată laolaltă cu 14 sticluțe de praf în care sunt închise nevertebrate ajutate de cârje fosforescente în lumina cea mai puternică. Însă când s-a întrecut măsura de cinci optimi și când mersul prin încăperile întunecate avea sincope alsace de spaimă sub greutatea trupurilor precum tezaurul de fluturi obezi în căutarea unui antibiotic împotriva imploziei, luptătorii cu săbii dantelate au declarat că fac parte dintr-o singură categorie, exact  ceea ce nu fusese legiferat niciodată. Numaidecât, înarmații cu perne de diamant, după ce s-au împărțit în două, neînțelegându-se din cauză că unii înaintau în turme așezate perpetuu la masă, iar alții voiau să atârne pernele într-un loc de deasupra capetelor (ceea ce i-ar fi obligat să adopte poziții asumate, dar contrare punctelor cardinale cu arcuri dinăuntrul lor), au spus că ei fac parte din categoria a 13-a și jumătate. ”E mai bine să fie distanță între luptători”, a declarat cineva, ”fiindcă distanța apropie și mai mult, iar războiul va fi total.” ”Ba nu. Cel mai bine ar fi ca fiecare dintre ei să se ia pe ocolite, atunci unii ajungând singuri să-și observe roșul din gât – metodă veche de psihanaliză la amfibienii renegați de consiliul algelor”. În orice caz, foarte mulți au ales s-o ia pe ocolite, lucru care i-a dus la crize de epuizare și la înfăptuirea unui decalog modificat la infinit chiar împotriva firii lor pe care n-o mai puteau prinde din urmă.
Istoria cadrelor restrânse consemnează doar în treacăt aceste fapte, pe când istoria cu înăspriri aromate și luminiscente are drept motto chiar muzica experimentală din foșnetul săbiilor.


”Luptătorii cu săbii dantelate și înarmații cu perne de diamant pentru genunchi” e un roman al transformărilor din emisferele spațiale pe care le frecventează călătorii printre litere. Cu mult după ce scrisul se va fi terminat, mai poate fi citit acest ultim rând: ”Nicicând o carte n-a fost lă-murită de către cititorul care nu a-nvățat să trăiască pe cont propriu”. 

duminică, 8 februarie 2015

săptămâna sauribalică


ziua de luni e o călătorie spre o arhetipală uitare





ziua de marţi e întruchipată de-o impala cu haină de leopard şi corn de inorog pe jumătate nenăscut,
(mai mult intuit prin diamantul din piept),
cu gâtul lung şi mersul ne-nceput.
iar stăpâna tuturor acestor domesticite dispariţii sălbăticeşti pe cale de apariţie e o fată care cântă la un balon de săpun; sunetele armonioase au o lumină magică pregătită să dizolve orice fiinţă dinspre “aici” spre tărâmuri cu granițe vrăjithorești;
însă, dacă cei care vin cu gândul transformării sunt fiinţe orientate exclusiv spre atributele fixe şi reale, atunci se-aud numai note greşite, ce înalță garduri ascuţite ca o partitură verticală nelumească,
pe care nici măcar păsările nu mai pot s-o ocolească






miercurea e albastră ca haina unui spiriduş. fiind singura zi călătoare, dacă te afli exact în miljocul ei, te poartă între lumile statice şi cele rotitoare, între cele rostite pe ascuns şi cele ascunse în cuvinte nerostite. și fiecare zi de miercuri ia forma unui animal sălbatic, iar asta îmbogățește fuga noastră care întotdeauna lasă urme precum o vulpe argintie a cărei coadă e poleită cu aur alb






ziua de joi e un descântec precum un inel cu piatră vindecătoare,
armonic în tonalitatea nopții solare






vinerea e ori veselă ca o soprană vindecată de un ceai de migdale pentru amigdalită,
ori răvășitoare precum vederea unui tren din cufere pline cu iepurași suferinzi de jobenită





sâmbăta e o heruvimă ghicitoreasă
în rotunjimile visului de amiază






duminica e un cuib de bufniță cu aripi din păduri somnivore







tablouri: Zayasaikhan Sambu, Virginijus Stancikas, Alexandre Jansson, Vladimir Fedotko, Kathleen Lolley

miercuri, 21 ianuarie 2015

Diezor



     Diezor – Pecetea întunericului cădea peste lucruri ca o pleoapă de hipopotam, ceea ce grăbea odihna nefolositoare a îngerilor şi amâna crearea vreunei lumi prăvălite în iarba de început a omenirii. Astfel că Diezor, împuternicit pe scara muzicii cu urcarea piticească a sunetelor, aflând că rădăcinile întunericului mai aveau puţin şi se răsuceau în preaplinul cerului precum mustăţile somnului gigant, încălecă pe hipparion şi zbură în cea mai îndepărtată galaxie. Acolo diezii erau ţinuţi în fructe spaţiale, jumătate pârguite, jumătate invizibile. Diezor desfăcu fiecare fruct cu mare grijă, căutând ceva anume şi gândindu-se că poate secretul sonor se pulverizase cu mult înainte în Oceanul dimprejur. Coaja fructelor avea pe ea un puf de lebădă învelită-n blana unui elefant, iar zgomotul pe care-l făcea atunci când era îndepărtată semăna cu strigătul unui contratenor răguşit.

     Cu mare uşurinţă literele își deschideau carapacea atunci când heruvimul rostea incantaţiile potrivite pentru îmblânzirea fructelor (fiindcă am uitat să spun că aceste fructe erau tare ameninţătoare şi chiar ucigătoare când incantaţia era anemică sau avea-n ea un nod din fire epice deocheate).  Rând pe rând, o lumină străvezie ieşea din sâmburii vrăjiţi ai Universului, însă ceea ce căuta îşi făurea inexistenţa în mintea călătorului îngeresc, pentru că nicicum nu se arăta printre aceste arcane muzicale.

     Gândul că nu va reuşi cădea pieziş pe razele ce tocmai ieşiseră din cuiburile de milioane de ani, tonurile lor formând un acordeon de lumini şi umbre, de bucurie şi înnegurare.
Descumpănit, Diezor îşi puse ochelarii de scafanrdu să vadă mai bine, prin valurile de cristal, dacă nu cumva mai rămăsese ceva nedesluşit. Şi iată că un fruct minuscul i se arătă într-un ungher albăstrui, făcându-l pe heruvim să haleluiască şugubăţ şi să însemneze clipa în diamantul din creier.  Se apropie iavaş-iavaș de această revelaţie a înalturilor şi, înainte de rostirea cuvintelor magice, vru să asculte muzica interioară a acestei miniplanete. Ceea ce auzi nu semăna cu nimic din ce ştia; sunetul se ivi precum o reptilă rece, ocolindu-i mai întâi timpanul, pentru ca apoi să-i coboare în inconştient şi să-i târcolească până şi visele cele mai adânci, prefăcându-i inimă într-o circusantă halucinată.

     După ce glasul vrăjitoresc se pierdu în prăpastia întunecată, Diezor se dezmetici şi-şi încercă ghinionul de data asta, deoarece incantaţia lui descria un drum labirintic ce ducea în cu totul altă parte decât în miezul fructului. Acesta din urmă era cât pe-aci să-l înşface cu ghearele ce-i ieşiră din rotunjimea de-acum înfricoşătoare a pântecelui. Diezor încercă a doua oară să lege mai bine literele în șiraguri de cuvinte ce întruchipau locuri din afara spaţiului şi a timpului, însă zadarnică fu încercarea lui, iar fructul se întoarse cu partea invizibilă şi aşa rămase chiar şi pentru ochelarii subacvatici care fuseseră de mare ajutor în trecut.

     A oftat îngerul ca un pui de cangur în faţa unui marsupiu cusut de o croitoreasă-vrăjitoreasă în urma blestemului unui canGuru al animalelor de pradă, iar aerul care i-a ieşit din cei trei plâmâni a suflat peste tăişul de mătase al cuţitului pe care-l purta în buzunarul hainei. A luat cuţitul şi a vrut să taie legâmântul pe care-l făcuse cu sine, însă, când trecu lama de jur împrejur, într-un dans al dervişului rotitor, mătasea atinse fructul încăpăţânat şi-l gâdilă până, fără să vrea, se deschise. Şi aşa văzu Diezor sâmburele în formă de diez – căutat de atâta amar de vreme. Cu ajutorul lui a reuşit să ridice puţin întunericul de pe faţa lumilor văzute şi nevăzute – un semiton salvator pentru a lăsa o rază de aur lichid să pătrundă pe sub pleoapa lui.

     Modulaţii săltăreţe se petreceau în tonalitatea cosmică; note străluminate se rostogoleau din glasurile heruvimilor. Peste ceruri se împleteau, în spirale suitoare, scările muzicale.




tablou: Catrin Welz-Stein 


miercuri, 7 ianuarie 2015

muzica numelor







„Fiecare cuvânt are-n el sunete muzicale. Demult se credea că numele păsărilor în înteriorul cărora locuiesc duhurile căsuţelor zburătoare au o muzică atât de puternică, încât poate fi auzită de la înălţimea urechii furnicii blocate în liftul de la etajul -2”, spunea maestrul meu, Hemitonix.

Astfel, vorbirea e dublată  de un cântec - perceput doar de cei iniţiaţi -, ceva asemănător glasului fantasmelor închise-n amulete de ceaţă
Două exemple majore pentru acompaniamentul coralissim al existenţei umane ne-au atras atenţia: Adam şi Eva.
ADAM e conţinătorul unui registru instrumental pe cât de concis - precum un ceas deşteptător în ceasul cel din urmă -, pe atât de hermeneutizat, cu înţelesuri şi arcane miriapodice. Deschiderea învelişului primului om se face în A (însemnul pentru nota La), aceasta fiind (în ordinea firească sesizată de antichitate) prima treaptă în scara muzicală; de asemenea, ea e aleph-ul lumilor revelate şi desfăşurate în partitura umanităţii. Când s-au pus bazele teoretice ale muzicii, nota La a desemnat începutul registrului vocal bărbătesc, aşadar un centru tonal grav, o plasă elastică pregătitoare infinitelor înălţimi creatoare. A-ul se suprapune registrului jos, „pământesc”, din care s-a „născut” Adam, de unde deducem că în „Academia Muzicală Cerească” primele partituri care prevesteau configuraţia omului pe pământ au fost în tonatitatea La (A), marcând ordinea conceptuală a lucrărilor divine şi făcând din litera în sine o cheie a întregii „fraze” existenţiale (un mod de a descifra originea grăitoare a oricărui obiect - asemenea grăuntelui de nisip care „înregistrează”, de pildă, caracteristicile struţului cu cioc de aur sau ale şopârlei cu coada de smarald).
Intervalul pe care A-D îl formează este cvarta, un culoar dublu ce poate duce către sacru sau te poate lansa, din cauza unui milimetric exces, într-un tărâm hadalic – fiindcă cvarta mărită (adică ce urcă peste cvarta perfectă) a fost interzisă mult timp în cântece/imne de către Biserică, pe motiv că ar fi „diabolus in musica”, intervalul satanic, cu o construcţie abisal-disonantă, ca un prinţ înnegurat, ţinând în mână o funie otrăvită pentru a lega visurile care primesc, prin delegaţie îngeraescă, starea de zbor sau revelaţie -. Însă de la A (La) la D (Re) este, fără dubiu, o cvartă perfectă; şi astfel ne aflăm pe apa spirituală fără tălăzuiri şi umbre, care se oglindeşte, în spaţiul-timpul omenirii, în răsturnarea sa de cvintă perfectă D-A (adică Re-A).

Dar care este intervalul de la Adam la Eva? Cum ajungem, în ordinea sonoră, de la unul la altul şi care ar fi punctul de echilibru conceptual şi perceptiv dintre cei doi? De la A la E (adică de la nota La la nota Mi) e o cvintă pefectă – Pitagora ne-a ajutat să înţelegem, prin intermediul monocordului, importanţa decisivă a cvintei, aceea de a fi primul interval care apare în ordinea naturală a sunetelor -. Deci sonoritatea adamică a „generat” în mod firesc tonalitatea de început a Evei, anume E (Mi). Mai departe, dacă privim V-ul din unghiul numeric, ajungem la cea de-a V-a treaptă, adică B (Si) (tot un interval de cvintă), după care ne întoarcem la nota muzicală primordială, acel A din ambitusul grav masculin, adamic.
Printr-o analogie armonică, progresiile primordiale sunt: ADAM (La-Re-A Maj7) şi EVA (Mi-Si-La).
Orice nume individual (şi orice relaţie androginică a numelor) poate fi analizat sub lupa elefantină a regulilor intervalice şi a „rânduielii” acordice. Apoi, interpretat la un intrument, devine partitura noastră „emet-ică”. Astfel, cu puţină ştiinţă armonică şi transpozitorie, putem cânta muzica noastră interioară.




tablou: Michael Cheval

joi, 1 ianuarie 2015

despre somnul cofetarului şi întâlnirea mea cu domnişoara topogany



de după zăbrele m-au privit zebrele rele.
m-am uitat la ele dintr-un televizor cu vizor,
poarta era chiar toarta de care se agăţau stelele căzătoare,
împiedicate din fire şi din gheme de mătase
de o culoare albă vopsită cu negru transparent,
printre sauribalici era un curent în materie de materie,
să răzuim creierul de orice fel de bacterie
– memorie posacă ţinută de către inimă într-un sac fără pereţi -. 
repede s-a dus vestea din gură-n zgură că-n Sauribalia se pune la bătaie
un trofeu cu ochiul oracular vânăt, păzit de o furnică deghizată-n leu;
tocmai în ziua de harţi ne-am luat la harţă, eu îmi legasem limba de o aţă
şi mă trăgeam de ea la un război de ţesut covoarele de ciocolată,
me-morile de vânt să mă ia pe sus au început,
ceilalţi mă cercetau cu un interes plin de lâncezeală,
de supărare am deschis cartea despre arborii din cacao
şi mi-am ghicit că mai am trei sute de stânjenei până la prima groapă de lei,
acolo era o curăţătorie de haine de lupi îmbrăcaţi în oaie, 
materia începuse să se-nmoaie, 
mai aveam puţin până ce clepsidra cu nuci măcinate arăta sfârşitul,
obosit am renunţat, din neatenţie mi-am aşezat creierul pe marginea trofeului
şi cum îl şlefuiam cu un diamant specialist în diamanţie,
cupa s-a răsturnat peste oraş
şi a căzut din ea un lanţ trofic din covrigi cu susan,
de furie am fost ridicat cu o ranga la rang de codaş,
ba chiar unul dintre participanţi m-a acuzat că sunt impostor,
fiindcă somnul meu l-a furat şi l-a târât de un picior,
astfel putând să-mi citească gândurile şi să afle că eu de fapt îmi imaginam mintea
ca o linguriţă pentru un tort de păpădii;
m-au internat într-un ospiciu diagnostigându-mă cu parodiabet,
în patul vecin stătea domnişoara topogany,
avea ochii migdalaţi şi o rochiţă din alviţă,
patul ei semăna cu un topogan ce coboară în vis,
atunci am înţeles despre ce e vorba,
în somnul unui cofetar fiind la rândul meu închis.



vineri, 12 decembrie 2014

Somnigerul



Condensarea viselor trebuie stăpânită din cauza amenințării somnigerului, fiindcă fiecărui vrăjithor îi apare la un moment dat un somniger care-i îngheață visul.
Condensarea e posibilă prin scăderea controlată a temperaturii onirice, până ce totul se lichefiază şi se scurge într-un alt vis. E o tehnică practicată mai ales de micii vrăjithori, datorită spaţiului somnoros care e mai mare şi unde pot intra mai multe dimensiuni aşezate una în continuarea celeilalte. Toate aspectele neînsemnate sunt însemnate în caietul metalizatorului nopţii, preocupat de elementul somniFer.





tablou: Nino Chakvetadze

joi, 11 decembrie 2014

Zodiacul visat (remix oniric)


În ultimul timp am avut o serie de vise-stup
(în prima fază – care a coincis cu ultima fază a lunii - le-am descoperit doar stupizenia, apoi, cu stupoare, mi-am dat seama că nu erau capabile numai de înţepături, ci şi de un interior umplut cu miere – chiar dacă uneori vindecătoare, iar alteori otrăvitoare - precum un stup).
de vreo jumătate de an ţin un jurnal, din păcate pe alocuri prea somnoros pentru a vorbi cu toată gura, lăsându-mă să leg şi să dezleg anumite începuturi, să le pun cap la cap sau cap la coadă atunci când vreau să-nchid câte un cerc prea năbădăios, ca o rochie fermecată ce nu se lasă închisă la spate. am numărat, am înmulţit, am împărţit în stânga şi-n dreapta, am semănat şi-am adunat seminţele unei călătorii cioplitoare în pielea onirică.
rodul este zodiacul visat de mai jos (urmând să scriu cândva şi caracteristicile tuturor semnelor).

zodiile negre, cu un singur clic, trezesc link-urile către referințele lor scriitoricești sau muzicale.

1. tricornul înzăpezit (7 – 22 februarie)

2. floarea-lunii cu seminţe de clovni (23 februarie – 9 martie)

3. cartea îmbrăcată-n trup de veveriță  (10 – 25 martie)

4. visunculusul (26 martie – 10 aprilie)

5. șarpele cu glezna înaripată (11 – 26 aprilie)

6. apatraxul   (27 aprilie – 12 mai)

7. narvalul-profet (13 – 28 mai)

8. totemnița onirică (29 mai – 13 iunie)

9. bibliotecarul cărților comestibile (14 – 29 iunie)

10. nota muzicală a soarelui (30 iunie – 15 iulie)

11. somnul cofetarului (16 – 31 iulie)

12. strănutul alchimic (1 – 16 august)

13. nasturele de spiriduş (17 august – 1 septembrie)

14. croitoreasa licuricilor (2 – 17 septembrie) - zodia mea -

15. copacul cu pene de vultur (18 septembrie – 3 octombie)

16. omul cu joben deasupra umbrei (4 – 19 octombrie)

17. sabia de mătase (20 octombrie – 4 noiembrie)

18. litera invizibilă (5 – 20 noiembrie)

19. liftierul ploilor (21 noiembrie – 6 decembrie)

20. arborele-curcubeu (7 – 22 decembrie)

21. arhiepiscopul visurilor  (23 decembrie – 7 ianuarie)

22. bufnița stelară (8 – 23 ianuarie)

23. păianjenul-bucătar (24 ianuarie – 6 februarie)

 24. vrăjithorul ghiduşar (întreaga lună a 13-a, cea a lunaticilor de diamant)